Privesc cerul în fiecare zi și nu mă plictisesc niciodată.
Un exercițiu de imaginație cu rădăcini în copilărie când toți copiii din fața blocului căscau ochii la norii pufoși făcând concurs de ghicit forme. A rămas mai mult exercițiul. Pentru ochi și pentru suflet. Există, totuși, un concurs pentru care sunt un simplu privitor; văzduhul de azi la întrecere cu cel de ieri. Un fel de concurs de frumusețe care te ține cu picioarele pe pământ dar cu capul în nori. Așa înveți că în fiecare zi ai ceva nou de admirat, de apreciat sau de așteptat.
Te trezești și soarele șade tihnit la linia orizontului? E semn că răsare o zi bună! E înnorat și simți că te apasă toată greutatea universului? Sigur ajungi să răscolești toate prognozele meteo în căutarea celei mai timide raze de lumină speranță. Se anunță zile întunecate de nori grei, ploaie și vânt? Adu-ți aminte că soarele strălucește la fel de tare undeva deasupra lor.
Pe lângă lecția de optimism și autofericire mai e ceva! Un dat al naturii care se desfășoară independent de privirile tale. Suntem atât de mărunți. Un spectacol cu intrare liberă jucat fără oprire. Suntem nerecunoscători. O ședință de terapie multicoloră. Primul pas e acceptarea.
E simplu, ridică ochii! Acceptă, iubește, vindecă.
❤ ☁ ☀
