Amintiri din copilăria celor născuți în anii ’80
La mare în ‘89 era tot ce-și putea dori mai mult un copil obișnuit să bată mingea printre blocurile încinse din cartier sau care își petrecea de regulă vacanțele la țară la bunici.
Noi am avut mare noroc și cu Parcul Sub Arini la buza căruia am locuit vreo 18 ani.
Pădurea era la discreția noastră, a tuturor celor 27 de copii din scară. Bloc cu 5 etaje, cel puțin 5 copii de vârste similare pe fiecare etaj. O nebunie!
Parcarea avea pe atunci doar 3-4 mașini, zona verde era încă a noastră pentru a ne întinde în tihnă păturile la soare.
Dar la mare… la mare era foarte cald și apă rece, valuri mari și alge neprietenoase. Nisipul urca cu nesimțire pe cearșaf, de pe terase venea miros de hamsii și nectarul de piersici era gros ca mierea.
Bucuria copiilor era dublată de bucuria părinților care se felicitau că au reușit, prin cine știe ce eforturi, să își ducă odraslele la mare.
Ne-am pozat în carul cu boi dar nici nu îmi aduc aminte să fi fost multe alternative. Era ceva natural pentru noi oricum, aveam bunicii la sat.
Ce mi-a plăcut atunci, în copilărie? Păi ceea ce îi place oricărui copil din lumea asta, timpul petrecut cu mama și tata, joaca, cearta și împăcarea cu fratele mai mic, să trag cu urechea la ce zic cei mari, să dezleg misterele din jur, să-mi las mintea să cutreiere și mâinile să se descurce. Să nu fac teme, și mai ales să nu mă pui să învăț poezii.
Ce îmi place acum la copiii pe care îi văd crescând? Că au mai multă încredere în ei, că nu se mai identifică cu criticile, că învață să spună nu și să pună întrebări incomode, că explorează mai multe meleaguri, că sunt mai toleranți și incluzivi, că par naivi dar nu sunt deloc așa, că noi îi judecăm prin prisma a ceea ce am fost noi dar greșim și ei știu asta.
La fel cum și noi, ăștia de ne-am născut în anii ‘80, știm că într-o țară care parcă e tot dintr-un “ghinion” într-altul, diferențele dintre generații n-au cum să fie limpezi, călduțe și lipsite de valuri.
Că nici Marea Neagră nu e.
