Poți scoate omul din corporație dar nu foarte ușor și corporația din om.
Am început să cochetez cu ideea de a alege calea independentă în momentul în care, mutându-mă în Timișoara în 2018, am realizat că parcă nu se mai leagă lucrurile cum trebuie. Interviurile la care mergeam, în speranța că voi găsi un loc al meu, nu făceau decât să mă îndepărteze tot mai tare de ideea de a lucra din nou dintr-un birou, de la 9 am la 5 pm (6, 7 cine știe?).
Nu am vrut să pic în aceeași capcană, în special pentru că noul context îmi permitea să schimb ceva pe bune și apoi pentru că am experimentat asta timp de 16 ani și nu, nu e pentru mine. Cândva voi explica și de ce.
La acea dată îmi dădusem demisia de la o companie din Sibiu și eram deja de 2 luni în Timișoara. Aveam o colaborare cu o agenție de marketing din UK și lucram deja independent dar nu simțeam asta, și nu din cauza veniturilor ci din cauza falsei siguranțe. Cum să mă bazez pe o singură colaborare, care deși îmi aducea un venit constant peste cel câștigat la ultimul job, nu părea să fie suficient?
Privind în urmă, simt că atunci am început să vindec una din cele mai mari temeri pe care le simte un om în momentul în care începe să funcționeze în afara unui sistem: nesiguranța financiară. Iluzia că a fi angajat este un statut superior celui de colaborator.
Acum mă bucur că au trecut deja 4 ani și în tot acest timp m-am transformat profesional mai mult decât în toți cei 16 ani de angajat model. Și au apărut oportunități tot mai potrivite mie. Încet, încet am renunțat și la multe năravuri pe care le-am deprins din mediul corporatist și pe care le credeam valori absolute.
Mereu e câte ceva de învățat, nu mă raportez la nimeni altcineva decât la mine cea de ieri și ori de câte ori simt că deviez de la subiect și devin neliniștită, mă uit în urmă la câte etape am parcurs. Și liniștea apare.
