Gând, Mocco

Se spune că nu te-ai vindecat de o traumă decât atunci când poți povesti despre asta fără să plângi, fără să te doară.

În cei cinci ani de la cea mai neagră zi din România post-revoluție, am văzut imagini și m-am cutremurat de zeci de ori în fața rănilor lor. Am citit gândurile lor marcate definitiv de dureri fizice și psihice de neînchipuit. Dar nimic, nimic nu mă poate transpune în iadul prin care au trecut victimele #Colectiv

Acum nu scriu despre mine sau despre tine, cei care ne mișcăm zilnic cu ajutorul unor trupuri perfect funcționale. Scriu despre cei pe care nu trebuie să-i lăsăm să piară în amnezia colectivă. Despre cei care s-au trezit peste noapte într-o noapte continuă, rece și plină de sângerări. Și asta nu este nici pe aproape o exagerare. Este mai degrabă o imagine a societății în care trăim, un apel de trezire, pentru că, nu-i așa, dacă nu ni se întâmplă nouă, nu există, sau cel puțin nu e chiar atât de grav.

Sufletele astea arse nu mai au trupuri perfect funcționale, nu mai au nici spiritele cu care s-au trezit în dimineața de dinainte de Colectiv. Sunt efectiv alți oameni sau nu mai sunt deloc.

Cu gândul ăsta în minte și cu vina și rușinea unui neputincios care petrecea de Halloween în acea seară, mă rog și vă rog să nu permitem nimănui să uite. Este fix cel mai mărunt lucru pe care-l putem face pentru ca, încet, să ne transformăm într-o lume funcțională.

Vă roagă și Mocco, care azi face 6 ani! Nu #5ani.

5 ani de la Colectiv. Nu uităm!

Quote